Ce nesiguranțe au tinerii din România și cum se gândesc ei la viitor? Cât de integrați sunt în societate și cât de pregătiți sunt pentru un job? În cine au cea mai mare încredere și de cine se tem? Am citit cel mai recent și amplu studiu despre puștii din sud-estul Europei, cu răspunsuri culese din zece țări, la începutul anului 2018.

România are 3 milioane și un pic de tineri cu vârste între 15 și 29 de ani. Ocupă primul loc în Uniunea Europeană la migrație în rândul celor mai mici, cu peste jumătate de milion de puști care cresc în afara granițelor. În 2014, unul din cinci adolescenți părăsea școala, iar vârsta cea mai răspândită pentru abandonul școlar e 17 ani. Un alt studiu arată că aproape jumătate dintre tineri au avut gânduri suicidale și nu se simt acceptați și iubiți în propriile familii. „O mare greșeală a adultului este să desconsidere emoțiile negative ale copiilor, să le minimalizeze trăirile sau chiar să le contrazică”, spune psihologul Mihai Copăceanu. Puștii din România sunt mult mai vulnerabili în fața depresiei decât cei din alte țări europene pentru că părinții lor emigrează pentru un loc de muncă mai bun, iar ei sunt nevoiți să se descurce singuri. Anul trecut, cei de la Salvați Copiii numărau 91 000 de copii cu vârste între 3 și 17 ani aflați în situația asta.

În timp ce statul dă bani pe campanii stângace și cu informații false, iar poliția amenință cu pedepse din ce în ce mai aspre, 45% dintre puștii români au fumat cel puțin o dată marijuana.

În infograficul care urmează am adunat principalele cifre care ne arată nouă, adulților, nevoile și temerile celor mai tinere generații.

O fată se oprește din vorbit și începe să plângă. „Nu pot să mai zic”, se scuză ea în fața colegilor și a profei de istorie și își ascunde obrajii aprinși între palme. Are 15 ani și frica ei cea mai mare e ceva ce a cunoscut deja: pierderea prietenilor. După ea, aproximativ 20 de puști adunați în cerc dau glas propriilor spaime, iar ora de dirigenție începe să semene cu o ședință de terapie în grup.

„Tinerii români par să se teamă în mai mare măsură de aproape orice comparativ cu tinerii din regiune”, spune un studiu recent, la care au participat peste 10 000 de puști cu vârste între 14 și 29 de ani din zece țări din Europa de Sud-Est. 70% dintre respondenții români recunosc că se luptă cu cel puțin o frică, iar frica lor cea mai mare dintre variantele propuse de cercetători este corupția. Care sunt fricile lor în 2020? Am mers în două licee din București, unul de cartier și altul central, ca să-i întrebăm pe puști ce frici au. Ne-am așezat în cerc cu 24 de elevi de a zecea de la Colegiul Național „Octav Onicescu” din Berceni și apoi cu 12 elevi de a unșpea de la Colegiul Național Bilingv „George Coșbuc” și ne-am mărturisit, pe rând, cele mai înfricoșătoare gânduri.

Mai întâi le-am spus temerile noastre, de femei de 30 de ani, și le-am povestit de frica de a naște un copil bolnav, de a fi ridicole sau de groaza deadline-urilor. Pe măsură ce ne mărturiseau și puștii propriile lor frici, vedeam că empatia și solidaritatea sudaseră relațiile dintre ei, iar vulnerabilitățile colegilor nu erau repezite sau batjocorite. Ne-au surprins. Când noi eram de vârsta lor, la discuțiile de genul ăsta sigur s-ar fi râs și nimeni n-ar fi avut curajul să fie atât de sincer. Dar asta doar ne putem imagina, pentru că nu am avut niciodată ocazia să participăm la discuții în afara cerințelor din programa școlară, iar orele de dirigenție se transformau, de cele mai multe ori, în ore de predare. Acum, când o fată povestea ceva traumatizant și izbucnea în lacrimi, colega de lângă o lua de mână sau își punea capul pe umărul ei. Băieții, pe de altă parte, nu și-au arătat lacrimile în fața noastră, însă au fost înțelegători cu durerile celorlalți. La primul liceu, diriginta a rămas în clasă și și-a împărtășit și ea la început, propriile frici, printre care teama de boală și degradare și teama de a dobândi un viciu. La al doilea, profa nu a rămas la oră, pentru că se aștepta ca discuția să fie intensă și nu a vrut ca elevii să aibă vreo reținere din cauza ei.

Psihiatrul francez Christophe André spune, în cartea Psihologia fricii, că există patru mari motive care ne guvernează spaimele: o traumă mare – cum ar fi moartea cuiva sau un accident; experiența repetată a unei trăiri dureroase; faptul că am fost martori la fricile părinților sau că am auzit constant de la cineva că un anumit lucru e periculos. Le-am regăsit pe toate în cele două săli de clasă.

Chiar dacă eșantionul nostru nu are o proporție egală între genuri (fetele au fost de două ori mai multe decât băieții), am observat că fetele spun că se tem mai tare de eșec și de părerea celor din jur decât băieții. Nevoia de a-i mulțumi mereu pe părinți se transformă, uneori, într-o presiune prea mare de a nu face un pas greșit care ar putea să le curme șansa la succes și independență. Cei 11 băieți, în schimb, au vorbit despre temeri mult mai concrete, cum e zburatul cu avionul sau frica de examene. Unul dintre ei a recunoscut că nu-și cunoaște propriile frici, iar altul ne-a rugat să-i respectăm decizia de a-și ține frica pentru el.

Vă invităm să citiți mărturiile curajoase ale unei generații conectate la problemele din societate și din familiile lor.

„Mi-e frică să nu-mi pierd zâmbetul”

Maria, 15 ani
Cea mai mare frică a mea este să nu îmi dezamăgesc părinții, adică să moară fără să vadă că am reușit ceea ce și-au propus ei pentru mine: să fiu independentă și să am succes în tot ce fac, să reușesc să am o casă, o familie, să reușesc cu locul de muncă, pur și simplu să fiu o persoană care să nu poată fi în niciun fel doborâtă de alții.
Și legat de surorile mele, mi-e frică să nu le pierd, pentru că am mai avut un frate care a murit înainte. Glasul Mariei se stinge și îi dau lacrimile.

Ana, 16 ani
Poate ar fi frica de oameni, pentru că am crescut uitându-mă la știri și părinții mei mereu îmi spun să am grijă pe stradă, să am grijă cu oamenii, pentru că nu știi ce pot să-ți facă. Dacă merg undeva cu prietenii mei, nu mă simt în siguranță și de-aia nu prea ies afară. Și lumea mă consideră antisocială, doar că nu sunt așa, sunt doar foarte speriată. De exemplu, mie mi-este foarte frică acum, pentru că nu îmi place să vorbesc în fața oamenilor.

Lia, 16 ani
Îmi e frică de timp. De faptul că deciziile pe care le iau ar putea să piardă timpul meu sau timpul altor persoane. Sau că cineva ar putea să creadă că fericirea mea se bazează pe a ei. Pur și simplu, n-aș vrea ca cineva să se gândească mereu la mine ca la un lucru de care trebuie să aibă grijă.

Larisa, 16 ani
Mi-e frică să nu o dezamăgesc pe mama. Ai mei sunt divorțați din 2017, pe fond că tatăl meu a înșelat-o și nu vreau să ajung să o dezamăgesc cum a făcut-o tata. Îmi e frică de mine, pentru că vreau să fac oamenii să audă ce vor să audă și așa ajung să mint. Fiind mai mică, mai hiperactivă, se așteaptă de la mine să fiu mai feminină, mai drăguță și nu sunt mereu așa.

Mi-e frică, în general, de oameni. Recent, eram în mașină, mă duceam acasă și eram singură. Și a venit un individ la mine, a încercat să mă atingă și nimeni n-a zis nimic. M-am ridicat, m-am dus în spate, au comentat niște femei și omul s-a potolit.

Andrei, 16 ani
Poate cea mai mare frică a mea este bătaia, pentru că de multe ori am încasat-o de la ai mei, de la profesori care mă scoteau la tablă și îmi dădeau după ceafă.

Și poate îmi mai e frică de viitor, că în România, din păcate, clasa muncitorească scade și s-ar putea să plec în străinătate. E trist. Nu-mi doresc, dar dacă n-o să am niciun viitor în România, o să trebuiască (să plec).

Bianca, 16 ani
Mi-e frică să nu-mi pierd zâmbetul, pentru că zâmbetul e cel mai bun lucru. Când vezi o persoană zâmbind îți face ziua mai frumoasă, chiar dacă o vezi pe stradă, chiar dacă e mama, chiar dacă e un prieten. Și simt că dacă zâmbesc și o persoană e tristă și îi zic că o să fie bine, parcă îi dau din bucurie.

Îmi mai e teamă că pun suflet unde nu trebuie, că ascult părerea oamenilor cărora nu le pasă de mine.

Maria, 16 ani
Una dintre fricile mele este de a lua decizii, pentru că atunci când părinții mei s-au despărțit, a trebuit să aleg între ei doi. Am ales să stau cu mama și cred că a fost cea mai bună decizie. Aveam 12 ani, mi-a fost destul de greu, dar am trecut peste.

„Planeta moare, eu mor, măcar să fie interesant”

Mara, 17 ani
Mi-e teamă că, din cauza climatului politic și a schimbărilor climatice, o să am mai multe probleme în ce vreau să fac și nu din cauză că nu o să reușesc eu, ci din cauză că nu o să mai am fizic cum să le fac. Foarte concret, voiam de foarte mult timp să mă duc la facultate în Anglia, unde chiar dacă costurile sunt foarte mari, sunt și multe împrumuturi, ajutoare pentru studenți. Dar acum, cu Brexit-ul, mi-e teamă că nu o să mai am acces la aceste împrumuturi.

Iar vizavi de schimbările climatice, cred că pot fi de la ce vedem acum, când într-o zi sunt 18 grade, iar în altă zi sunt zece și, dacă o să continue așa, recoltele vor fi distruse, deci mâncarea va fi mai puțină etc.

Mircea, 17 ani
Am foarte multe frici și anxietăți. Una dintre cele mai mari anxietăți e legată de oamenii pe care nu-i cunosc, de oamenii de pe stradă, mi-e frică să nu am interacțiuni în care ei să devină agresivi.

Și chestia asta probabil vine de la faptul că am fost foarte bullied când eram mai mic pentru că am fost un copil gras. Mi-e foarte frică să nu fie ceva ciudat la mine sau la felul în care arăt care să iasă în evidență și după aceea să fiu atacat din cauza asta.

Cazul pe care mi-l amintesc legat de asta e dintr-o zi când eram în școala generală. Mersesem cu colegii la un film sau un spectacol de teatru și eram în autobuz. Copiii de 12 ani într-un spațiu restrâns o să fie întotdeauna gălăgioși. Eu nu am fost unul dintre acei copii, dar un domn de vreo 30 de ani tot comenta și țipa la ei și la un moment dat m-am întors la el și mi-a zis gen: de ce te-ai întors, umflatule? Și când trebuia să iasă din autobuz, i-am zis colegului meu: ce bine că a plecat boul ăla. El (domnul) s-a întors și m-a lovit.

Sara, 17 ani
Mi-e foarte frică de commitment. Nu neapărat în relații cu alte persoane, dar mi-e frică să îmi iau angajamente de absolut orice fel. Mi-e frică să mă bag în proiecte, pentru că mi-e teamă că nu o să le pot duce la capăt, că o să mă răzgândesc, că nu o să-mi mai placă chestia asta și că o să vreau să ies și n-o să pot, așa că prefer să nu fac nimic.

De multe ori cu familia e chestia asta, când ei vor să meargă la restaurante sau la concerte prefer să zic că nu mă simt bine și că nu vreau să merg din start, chiar dacă e un concert care mi-ar fi plăcut. Dacă ar fi să iau decizia în ziua cu evenimentul aș fi zis da, dar cu trei săptămâni înainte nu pot să zic da.

Tatăl meu m-a învățat mereu că trebuie să fii un om de cuvânt și dacă ai zis o chestie, stick to it, pentru că nu ești o persoană cu care ceilalți vor să aibă de-a face dacă tu zici prima oară da și dup-aia zici nu.

Inoke, 17 ani
Mi-e frică să nu am o viață foarte plictisitoare. De când sunt mică – ai mei sunt divorțați – am stat ba cu mama, ba cu tata, am fost ba la rudele mele din Franța, ba la rudele din România. M-am mutat de vreo șapte ori de la școală la școală, de la liceu la liceu și gen, nu suport să stau într-un loc. Anul ăsta voiam să mă mut la alt liceu, nu voiam să stau mai mult de un an aici.

Vreau să am o viață aventuroasă. Planeta moare, eu mor, măcar să fie interesant. Mi se pare că tatăl meu are o viață foarte interesantă și mama mea are o viață foarte neinteresantă și am avut paralela asta toată viața mea și eram gen, da, nu o să fiu ca mama.

Nu mai am treabă cu el [cu tatăl] acum, dar atunci când aveam, era gen: coboară în cinci minute, mergem undeva. Și ne-am dus să ne dăm cu balonul cu aer cald. În altă zi, mi-a zis să cobor în zece minute și am fost să sar cu parașuta.

Mai mare ca frica asta e ceva care mă apasă și mă afectează în fiecare zi: mi-e frică să nu fiu violată sau bătută. Am multe prietene care au trecut prin lucruri de genul și am fost în situații în care aproape mi s-a întâmplat. Am o anxietate foarte mare când merg cu taxiul sau Uber-ul. Ea [colega mea] știe de câte ori îi dau mesaje: nu mă simt bine, e Dacia Logan albastru, număr de înmatriculare.

Teo, 17 ani
Cea mai predominantă e frica de cancer și în special să mor de cancer, pentru că în familia mea toate femeile pe parte maternă au făcut cancer și majoritatea au și murit de cancer. Mi-e foarte frică să nu mor eu de cancer sau să nu moară fiicele mele de cancer, cum a murit mama mea de cancer.

Înainte să-ți zboare mintea la hackeri care minează bitcoins într-un subsol prost luminat și scot troieni din sertare, e bine să știi că abuzul cibernetic e ceva mult mai puțin SF decât sună. Odată ce mare parte din viețile noastre s-au mutat în online, abuzul nu putea să fie mai fraier și să nu-și găsească căile proprii în digital. 

Așa că agresiunile verbale, abuzurile emoționale și furturile de identitate s-au luat de mână cu cafeluța de dimineață și au intrat pe Facebook, Instagram și TikTok în căutare de victime noi. Ai zice că au luat și cursuri de info, pentru că s-au prins repede de punctele slabe ale platformelor, pe unde să-și scuipe mai eficient veninul.

🤖 Ne-am pus în papucii boților și am adunat o listă de exemple de abuzuri cibernetice, un „Așa nu” pentru oricine se dă pe valurile netului:

🛑 Tot ce înseamnă interzis: de adăugat anumite persoane la prieteni, de a da follow la anumite conturi, de a comenta/reacționa. Să interzici oricare dintre lucrurile astea cuiva e o formă de a le limita libertatea personală.

😠 Agresiunile verbale, unde intră insultele, hate speech-ul, batjocura. Platformele sociale au o reputație proastă când vine vorba de recunoscut conținutul ofensator, așa că te încurajăm să dai report de fiecare dată când vezi agresiuni online, pentru ca energia aia negativă să dispară cât mai repede din universul nostru digital.

🔎 Subiect sensibil, știm, dar stalking-ul e o formă de abuz. Online-ul a făcut ca stalking-ul să pară mult mai puțin dubios decât e în realitate – doar imaginează-ți cum ar fi ca cineva să te urmărească peste tot pe unde mergi, să-ți asculte conversațiile și apoi să înceapă să-i urmărească și pe prietenii tăi ca să afle mai multe chestii despre tine. Cum ziceam, dubios.

🕵️‍♂️ S-o faci pe detectivul prin mesajele cuiva ar trebui citit s-o faci pe hoțul. La fel cu orice invadare a conturilor/electronicelor personale ale cuiva: faptul că nu vrei să fii prins/ă, e un prim semn că ceea ce faci nu e ok. Și nu, mesajele cuiva cu noul iubit/ noua iubită nu sunt o amenințare națională care trebuie descoperită și făcută publică, ci o intimitate pe care o invadezi. 

💬 Să faci urât la seen e o formă de abuz. Dacă trimiți mesaje constant și îi învinovățești pe cei care nu-ți răspund imediat, decât să începi să ameninți și insulți, poate ar fi timpul să faci pace cu seen-ul. 

📸 În anul 2020 ar trebui să fie evident că să trimiți sau să ceri fotografii cu conținut sexual fără consimțământul persoanei din imagini e o formă de abuz. Iar dacă o persoană ți-a trimis la un moment dat fotografii intime, nu înseamnă că ți-a dat voie și să le arăți la prieteni/tot liceul, mai ales dacă o faci din răzbunare. Asta se numește revenge porn și este subiectul unei propuneri de lege, care cuprinde pedepse de 3 ani de închisoare pentru agresori. 

Nu vreau banii tăi, nu sunt pe interes e refrenul pe care-l cântă orice relație sănătoasă.

Abuzul financiar se referă la comportamente prin care o persoană controlează sau limitează accesul cuiva la propriile finanțe sau chiar îi bagă direct mâna în buzunar – pe principiul împrumută-mi și mie niște bani ca să nu-i mai vezi înapoi niciodată. Așa că, dacă ai rămas fără bani și cauți soluții, să intri într-o relație n-ar trebui să fie pe lista ta de idei. Nici să te folosești de relația pe care o ai deja ca de-un card fără limită de extragere nu-i o variantă bună.

Abuzul sexual e o combinație deloc fericită de abuz emoțional și fizic, ceea ce îl face printre cele mai traumatizante experiențe prin care poate trece cineva, indiferent de sexul, genul sau orientarea sa sexuală. Iar cu cât are loc mai devreme în viața victimei, e cu atât mai rău. Din păcate, mult mai des decât vrem să credem, dacă privim în urmă, ne dăm seama că unele dintre raporturile sexuale pe care le-am avut sau le-au avut persoane apropiate au fost abuzive.

Când vine vorba de abuz sexual, cheia stă în mâinile consimțământului. Unde nu e consimțământ, e abuz sexual, și invers. Doar că lucrurile nu sunt mereu așa simple, poate pentru că agresorii atribuie consimțământului un sens mai larg decât are de fapt – dacă victima a flirtat la începutul serii, sau a zis la un moment dat „da”, sau a urcat acasă la agresor. Nu, nu e suficient.
🙅 Consimțământul obținut cu forța nu se pune.
🙅 Consimțământul obținut prin tactici dubioase, cum ar fi amenințări, alcool sau droguri, nu se pune nici el.
🙅 Iar tăcerea sau lipsa cunoștinței CLAR nu se pune, iar situațiile în care una dintre persoane e deja varză de la alcool de exemplu sunt dese și extrem de periculoase.
Există trepte ale abuzului sexual și chiar dacă pe unele stau comportamente pe care societatea le-a normalizat în mod eronat, ele rămân forme de abuz sexual și trebuie recunoscute ca atare.

În colțul vinovaților stau așa:

• insultele cu conținut sexual (da, chestiile alea învățate pe de rost din filme porno)
• încălcarea spațiului fizic/intim al unei alte persoane – fie că e vorba de dubioșii care stau la pândă în autobuze și parcuri, sau de membrii familiei care intră peste copii când fac baie fără să bată la ușă
• atingeri în zonele intime fără acord, chiar și așa-zisele „sărutări furate”
• violența fără consimțământ în timpul actului sexual (lovituri, palme, cuvinte vulgare etc.)
• refuzul de a utiliza metode de contracepție
• ascunderea de partener a unui diagnostic cu transmitere sexuală
• actul sexual cu o persoană aflată în stare de ebrietate avansată, sub influența drogurilor, în stare de inconștiență sau lipsită de capacitatea de a-și exprima acordul informat
• violul sau încercarea de viol, înțelegând că violul e un act sexual fără consimțământul victimei

Și câteva mituri legate de abuzul sexual:

• Dacă victima nu e învinețită și cu hainele rupte, înseamnă că nu e abuz sexual. 

✋ Foarte fals. Nu toate abuzurile includ comportamente violente sau atacuri. 

• Sunt abuzate sexual doar fetele tinere de către bărbați mai mari decât ele.

✋ Foarte fals. Abuzul sexual este ceva ce i se poate întâmpla oricui și ceva ce poate face oricine. Abuzul sexual nu ține cont de vârstă, sex, identitate de gen sau orientare sexuală. 

• Abuzul sexual se întâmplă doar la orele târzii din noapte, pe alei prost luminate, unde stau la pândă agresorii.

✋ Foarte fals. Majoritatea victimelor își cunosc agresorii și au avut la un moment dat un contact cu aceștia. Abuzul sexual e foarte prezent și în relații, indiferent dacă e vorba de o îndrăgosteală de-o vară, de o relație de căsătorie de ani buni sau de un prieten care își depășește atribuțiile. 

Astea sunt doar câteva din miturile care normalizează niște comportamente abuzive. Pe lângă recunoașterea și reclamarea abuzului, e nevoie de un întreg proces de educație. Chiar dacă vezi că cei din jurul tău sunt reticenți să facă parte din el, începe prin a te informa și a le vorbi deschis despre ceea ce afli. 

Auch! Așa își face intrarea abuzul fizic, o creatură primitivă care vorbește doar limba fricii.

Multe din comportamentele care intră sub abuzul fizic sunt ușor de recunoscut, pentru că lasă semne: palme, pumni, picioare, mușcături, îmbrânceli, tras de păr sau strangulare. Dar nu trebuie să se lase cu vânătăi, înainte ca cineva să spună STOP. Îmbrâncelile în joacă, piedicile puse la mișto sau guma în păr intră și ele în aceeași categorie. Chiar dacă par mai soft, ele rănesc integritatea victimei prin mecanisme asemănătoare.

🆘 Dacă vezi semne de abuz fizic sau ești chiar tu victimă, apelează la un adult în care ai încredere sau sună la 112 și spune-le prin ce treci.

Nu-i deloc o coincidență că abuzul narcisic te-a dus cu gândul la ideea de narcisism. Ba chiar mai departe, la o persoană narcisistă pe care o cunoști.

Pe cât e de greu ca cineva să-și recunoască propriile trăsături narcisiste, pe atât e de ușor să le observi din exterior. Cantitatea de selfie-uri din telefon poate fi un semn inocent, dar dacă e combinată cu nevoia permanentă de atenție și lipsa de empatie față de ceilalți devine un semnal de alarmă.

Când axele universului se descriu în jurul propriei persoane, ajungi să îi vezi pe cei din jurul tău ca pe niște sateliți care gravitează în jurul propriilor dorințe și nevoi. Adaugă la asta un partener super-empatic care vrea să vadă ce-i mai bun în narcisistul din viața sa și rețeta abuzului narcisic e gata.

Doar pentru că o expresie n-ar fi cenzurată într-o piesă rap la radio, nu înseamnă că nu e abuz verbal.

Insultele, umilirile și comentariile pasiv agresive sunt la fel de jignitoare ca *beep* și *beep* și *beep*, chiar și atunci când agresivitatea din spate e ascunsă sub pelerina unor cuvinte pe care le-ai putea pronunța fără probleme și la masa în familie („ești prost/proastă”, „nu ești bun/ă de nimic”). Un abuz verbal se recunoaște ușor după urmele de frică, neîncredere de sine, rușine pe care le lasă în cel care-l aude.