Am știut că avea tendințe narcisiste de când l-am cunoscut. Schimba mereu subiectul la propria persoană, dacă punea vreo întrebare nu mă lăsa nici să termin ce am de zis, părea că nu ascultă sau nu reține lucruri despre mine sau alții, în decizii nu se lua decât pe el în calcul, numai el avea voie să aibă dreptate, ba era rece, ba cald etc. De fiecare dată când îi spuneam despre lucrurile astea și despre tot ce făcea să mă rănească, mă convingea că e vina mea că cer prea mult, sunt prea sensibilă, că trecutul meu mă face să vreau să îl manipulez pentru că aşa am crescut sau că îl acuz pe el de tendințe narcisiste, când de fapt eu am. El se credea cea mai morală şi corectă persoană şi nu lua niciodată în calcul posibilitatea că ar putea greşi cu ceva. Ajunsesem împărțită în două cumva: o parte din mine începuse să îl creadă, îi tot dădea șanse și se gândea la vorbele lui frumoase din trecut, iar cealaltă parte vedea faptele și știa că e o relatie toxică. Mă bucur că s-a despărțit el de mine căci eu ajunsesem dependentă de acest joc și mă simt mai liberă, însă am ajuns de prea multe ori în ultima vreme să mă îndoiesc de propria persoană și viziune: dacă el avea dreptate? Dacă, de fapt, e o persoană bună aşa cum pretinde? Şi încep din nou a-i romantiza imaginea și a-l vrea înapoi. E, din nou, un cerc continuu și nu știu cum să ies din el.

„Simptomele” pe care le-ai enumerat construiesc tabloul unei relații dominate de aceste tendințe narcisice, dar, din păcate, realitatea nu este atât de simplă și transparentă pe cât ne-am dori noi. Așa că încerc în mai multe direcții, cu video-uri de suport. Încep cu un clip de la @theschooloflife – The hardest person in the world to break up from – tu pari să te încadrezi la situația nr. 2 din acest filmuleț, așa că fii atentă până la capăt.

Faptul că o persoană are tendințe narcisice nu e deloc o chestie anormală sau rea în sine. Narcisismul sănătos de care ziceam data trecută e responsabil pentru stabilitatea stimei noastre de sine și a încrederii în propriile forțe, căci ne dă posibilitatea să ne găsim validări, atât externe, cât și interne – o capacitate importantă pentru independența unei persoane și pentru supraviețuire în general. Narcisismul poate fi mai pronunțat în copilărie sau adolescență, dar asta nu înseamnă neapărat că persoana respectivă are o personalitate narcisică, ci doar tendințe mai pronunțate și o capacitate de autoreglare emoțională încă insuficient dezvoltată. Poate fi adevărat parțial ce spunea prietenul tău, că vede tendințe narcisice și în comportamentul tău, dar asta nu anulează propriile lui greșeli sau comportamente abuzive care vin tot din tendințele narcisice și egocentrice. Nu vei putea avea o relație satisfăcătoare cu el decât dacă și el va depune un efort susținut în a se cunoaște mai bine pe sine și a-și schimba comportamentul față de tine și față de întreaga lume, de fapt. Iar asta ar însemna o schimbare majoră față de poziția lui de până acum, nu? Crezi că merită să aștepți momentul acela? Poate este mai bine să te concentrezi la subtextul fanteziilor tale romantice cu el, adică să te ocupi de clarificarea nevoilor tale de afecțiune și atenție, ca să poți după aceea să-ți construiești alte relații mai sănătoase, în care să te simți așa cum vrei și ai nevoie să te simți: iubită, apreciată, înțeleasă, dorită etc. 

Video recomandat: Why we don’t really want to be nice 

După mai multe relații toxice am observat că îmi place doar să dau iubire, dar nu sunt obișnuită să o primesc. Îmi afectează viața personală, trimițându-mă mereu spre persoane toxice. Când îmi place de cineva şi văd că face exact ceea ce se cuvine, simt o mare repulsie dintr-o dată! Şi nu este vorba că nu mă iubesc pe mine sau nu îmi știu valoarea, dar nu îmi pot controla sentimentul de repulsie față de oamenii care îşi arată iubirea față de mine! Cred că este mult legat de copilăria mea şi nu știu cum să scap.

Intuiești bine, genul ăsta de reacție paradoxală apare ca urmare a unor experiențe traumatizante din copilărie. Găsești pe acest link mai multe posibile explicații pentru o astfel de repulsie (în limba engleză), dar am să fac și aici un mic rezumat:

1. A te simți iubită poate să fie o stare foarte contrastantă față de ceea ce ești obișnuită să trăiești. Dacă ai fost expusă mai degrabă la abuzuri, neglijență sau violență când erai mică, asta cu siguranță ți-a creat niște mecanisme de apărare care își fac apariția surprinzându-te și pe tine și pe care nu le poți modula sau anula după bunul plac. Repulsia față de gesturi de iubire ar putea să fie forma ta de a te apăra de oamenii care, dacă ajung prea aproape de sufletul tău, te pot răni cel mai tare. 

2. A te simți iubită ar putea să îți evoce momente și trăiri dureroase din trecut. Ar putea fi o încercare a psihicului tău de a te pregăti pentru o nouă pierdere sau suferință, pe măsură ce o altă persoană își face loc în inima ta. Iubirea îți face bine, dar te poate și distruge, iar tu deja pari să fi învățat lecția asta, din moment ce gesturile de afecțiune te trimit așa repede într-o stare dezagreabilă.

3. A te simți iubită poate să fie o chestie atât de nouă sau neobișnuită pentru tine, încât să îți provoace o criză de identitate. Reacția de repulsie ar putea fi o explicație pentru încercarea ta de a nu intra în această criză de identitate. În general, persoanele care care trec prin situații traumatice sau abuzuri ajung să își formeze o părere (foarte) proastă despre sine – simt că nu merită iubire, că nu sunt suficienți de buni, că trebuie să se ascundă ca să nu vadă nimeni cât de varză sunt ei cu adevărat. Tu zici că nu e că nu te iubești pe tine sau nu îți știi valoarea, dar chiar dacă mintea ta rațională știe clar care îți este valoarea, din punct de vedere emoțional tot poate fi „de necrezut” să se poarte cineva așa cu tine.

4. A accepta să fii iubită poate să însemne și că accepți să te separi de părinții tăi și să mergi pe drumul tău. O copilărie marcată de metode de educație autoritare (învinovățire, rușinare sau reproșuri constante) poate să creeze un adult care nu se îndepărtează prea mult de „legea” de acasă și căruia îi va fi greu să dezvolte relații semnificative și satisfăcătoare cu alți oameni. Prin urmare, acest tip de repulsie poate fi manifestarea fricii de a-i supăra pe părinți, dorința de a nu-i părăsi/dezamăgi și de a le fi loială până la capăt.

5. A accepta să fii iubită poate să însemne și că reușești ceva ce mama ta nu a reușit – adică să o depășești, cumva simbolic. Dacă traumele din copilăria ta au ca fundal o relație de cuplu abuzivă între mama și tatăl tău sau chiar și alte persoane, în care mama ta a părut mereu victima neajutorată sau dacă mama ta ți-a reproșat mereu sacrificiile și problemele ei, s-ar putea ca tu să fi dezvoltat un fel de coaliție inconștientă, o loialitate față de ea care te predispune la a face compromisuri și sacrificii ca să îi fie ei bine. 

6. A accepta să fii iubită poate să scoată la suprafață probleme existențiale profunde – deodată, totul capătă o importanță mai mare, o oarecare gravitate dată de faptul că acceptarea iubirii e percepută ca un fel de acceptare a unei responsabilități sau a unei șanse de a îndeplini un ideal uman de fericire și împlinire personală. E ceva destul de complicat de asumat și tocmai de-asta mulți adolescenți, dar și mulți adulți își neagă îndrăgostirile și își reprimă dorința de a trăi plenar dragostea, nefiind pregătiți să se lanseze în această cursă existențială. 

Este nevoie să îți nuanțezi și să îți clarifici reacția de repulsie, ea s-ar putea să fie precedată de alte emoții (sigur e și un pic de plăcere sau uimire sau recunoștință atunci când începi să înțelegi că cineva te place) pe care nu apuci să le conștientizezi, pentru că intră automat în acțiune mecanismele de apărare ale psihicului care distorsionează experiența emoțională și o fac una neplăcută, blocând orice relație mai apropiată. E posibil să fie suficient ca să începi să te deschizi și să accepți, treptat, din ce în ce mai multe gesturi de iubire. Dar e posibil să fie nevoie de ceva mai mult efort ca să lași garda jos, ceea ce ai putea să înveți într-o relație terapeutică, dacă decizi să cauți sprijin specializat. Nu e necesar să ajungi într-o criză ca să ceri ajutorul unui psihoterapeut, ba chiar acesta te poate ajuta mai cu spor dacă nu trebuie să stingă tot felul de focuri mici și mari care ard în viața ta, când decizi să începi terapia în mijlocul unei crize.